Regatul Lavandei

Era o zi frumoasă şi călduroasă de vară. Discul de aur strălucea pe cerul ca un ocean de safir cu valuri spumoase, vântul legăna încet pletele de smarald ai arborilor bătrâni, iar zâna verii a venit încărcată cu multe podoabe.

Eu eram pe prispa casei bunicilor. Aşteptam cu nerăbdare să vină trăsura bunicului cu iapa albă ca neaua ca să văd ceva secret, cum zicea el.

Într-un final, bunicul a venit cu tot. Trăsura era atât de frumoasă! Era din lemn, vopsită în alb si pictată cu flori lila, roţile erau făurite din lemn, iar scaunele cu pernele făcute din pene de gâscă, erau atât de confortabile! M-am aşezat pe un scaun din trăsură şi am pornit la drum cu bunicul. În timp ce mergeam, admiram cu fascinaţie peisajele pline de splendoare. Eram fericită că am avut şansa să văd nişte ţinuturi care numai în vise le găseşti.

Deodată, trăsura se opri. Bunicul m-a luat din aceasta şi m-a dus în cel mai frumos loc de pe Pământ!

- Bine ai venit în Regatul Lavandei, mi-a spus el.

Eram mută de uimire. Tot dealul era plin de lavandă lila ca ametistul. Cerul de un albăstrui intens se îmbina perfect cu movul. Un copac singur străjuia tot regatul. Mi-am întors privirea către bunicul, care îmi aduse o pânză, acuarele, pensule, apă şi un coş din paie.

- Întotdeauna ţi-ai dorit să fii aici şi să pictezi. Acum profită de această şansă unică, copile!

- Mulţumesc, bunicule, pentru tot! E cel mai frumos lucru văzut vreodată!

- Cu plăcere, dar hai, apucă-te să pictezi, că nu mai putem sta mult!

M-am apucat de pictat, cu gândul că, într-o zi, le voi arăta şi nepoţilor mei priveliştea de vis, exact cum a făcut şi bunicul cu mine în acea zi frumoasă de vară...